Interviu cu banko.ro

Interviu cu Sharon Donnery, membră a Consiliului de supraveghere al BCE, realizat de Liviu Pop (banko.ro)

30 septembrie 2026

Ați susținut recent că echivalarea reducerii reglementării cu intensificarea creșterii economice reprezintă o simplificare excesivă riscantă și că reziliența bancară constituie fundamentul însuși al competitivității. În același timp, BCE introduce inițiativa privind supravegherea de nivel superior în vederea raționalizării proceselor prudențiale. În ce fel intenționați să asigurați un echilibru între eliminarea sarcinilor administrative inutile ale băncilor și evitarea compromiterii calității și nivelului cerințelor privind fondurile proprii de nivel 1 de bază (Common Equity Tier 1 – CET1)?

Competitivitatea și reziliența băncilor nu reprezintă obiective contradictorii. Băncile europene pot sprijini creșterea economică de o manieră sustenabilă numai în condițiile în care clienții și piețele au încredere în reziliența lor. Prin urmare, o poziție solidă de capital nu constituie un factor de limitare a competitivității, ci o condiție prealabilă a acesteia.

Inițiativa BCE privind supravegherea de nivel superior se referă la mai multă eficacitate, mai multă eficiență și o abordare bazată într-o măsură mai mare pe riscuri. Am evaluat și continuăm să evaluăm procesele de supraveghere pentru a elimina suprapunerile, a optimiza utilizarea tehnologiei și a datelor și a ne concentra atenția, în calitate de autoritate de supraveghere, asupra celor mai semnificative riscuri, atât financiare, cât și nefinanciare. De exemplu, am trecut în revistă mai mult de 100 de publicații în domeniul supravegherii, am renunțat la documentele depășite și am simplificat principalele orientări pentru ca așteptările în materie de supraveghere să devină mai clare și mai ușor de utilizat pentru bănci.

În același timp, nu avem intenția de a „dilua” standardele prudențiale. Cerințele de capital și alte cerințe rămân ferm ancorate în profilurile de risc ale băncilor. Acolo unde riscurile sunt ridicate, așteptările privind capitalul trebuie să reflecte în continuare această realitate.

Pledoaria dumneavoastră în favoarea principiului „o singură piață, un singur cadru de reglementare” se lovește adesea de practici de supraveghere naționale care „îngrădesc” capitalul și lichiditatea. Cum pot fi conciliate interesele autorităților de supraveghere din țările de origine ale principalelor grupuri bancare vest-europene cu cele ale autorităților din țările-gazdă din Europa Centrală și de Est pentru a obține o piață unică cu adevărat integrată?

În primul rând, dați-mi voie să revin asupra motivelor pentru care acest aspect este esențial. Analize recente ale Fondului Monetar Internațional au arătat că fragmentarea pieței unice a UE este echivalentă, în medie, cu un tarif vamal de 110% pentru servicii, această constatare fiind în concordanță cu propriile noastre estimări. Uniunea bancară a fost instituită tocmai pentru a reduce fragmentarea și a sprijini libera circulație a capitalurilor și lichidității în întregul sistem bancar european. Prima etapă în acest sens o reprezintă introducerea de norme armonizate, mai exact, ceea ce numim noi „o singură piață, un singur cadru de reglementare”.

Întrebarea este: cum să atingem acest obiectiv, menținând totodată stabilitatea financiară în toate statele membre? Răspunsul: trebuie să înregistrăm, în sfârșit, progrese în finalizarea uniunii bancare. Elaborarea de norme armonizate și măsuri de protecție robuste, inclusiv a unui sistem comun de asigurare a depozitelor și a unui cadru solid de gestionare a crizelor, va face posibilă reducerea necesității unor bariere naționale și va permite alocarea mai eficientă a capitalului și lichidității la nivelul sistemului bancar. După cum a menționat BCE, aceasta echivalează, de asemenea, tot mai mult cu tratarea uniunii bancare ca jurisdicție unică acolo unde există măsuri de protecție adecvate.

Pentru țările din Europa Centrală și de Est, grupurile bancare integrate pot aduce diversificare, capacitate de investiții și oportunități de finanțare. În același timp, o integrare sporită ar trebui să mențină diversitatea sectorului bancar european, în care diferitele dimensiuni ale băncilor și ale modelelor de afaceri servesc unor nevoi de finanțare variate și consolidează reziliența generală.

Procesul de supraveghere și evaluare (Supervisory Review and Evaluation Process – SREP) face obiectul unei reforme structurale, menită să îi sporească agilitatea și axarea pe riscurile semnificative ale fiecărei instituții. Din perspectiva noului dumneavoastră mandat în cadrul Consiliului de supraveghere, ce schimbări concrete vor cunoaște băncile comerciale în ceea ce privește modul în care sunt stabilite orientarea și cerințele din Pilonul 2?

Scopul reformei SREP este de a face ca supravegherea să fie mai precisă, bazată într-o măsură mai mare pe riscuri și mai eficace. Atenția autorităților de supraveghere se va îndrepta tot mai mult către riscurile care prezintă cea mai mare importanță pentru fiecare bancă, și nu către aplicarea aceluiași nivel de control pentru toate categoriile de risc în fiecare an. Implicarea autorităților de supraveghere devine astfel mai eficace, mai eficientă și mai proporțională, permițând, de asemenea, un dialog mai țintit între bănci și autoritățile de supraveghere.

În ceea ce privește cerințele din Pilonul 2, principiul fundamental rămâne același: cerințele ar trebui să reflecte riscurile specifice băncilor care nu sunt acoperite suficient de Pilonul 1. Băncile nu ar trebui să se aștepte la o relaxare sau o înăsprire generală a acestora ca urmare a reformei. Stabilirea cerințelor din Pilonul 2 este mai simplă și bazată într-o măsură mai mare pe riscuri, evitând suprapunerile cu cerințele din Pilonul 1.

Cu privire la orientarea din Pilonul 2, rezultatele testării la stres vor continua să dețină un rol important. Obiectivul este de a asigura că acest cadru rămâne strâns legat de reziliența băncilor în scenarii de stres severe, dar plauzibile, devenind totodată mai ușor de înțeles de către bănci și mai previzibil în timp.

BCE a inclus în mod formal gestionarea riscurilor geopolitice printre prioritățile sale în materie de supraveghere pentru perioada 2025-2027, iar exercițiile recente de testare la stres evaluează capacitatea băncilor de a modela riscul de credit al contrapartidei în condițiile unor șocuri geopolitice severe. Ce deficiențe metodologice majore ați identificat în ceea ce privește modul în care băncile evaluează, în prezent, expunerile geopolitice și cum ar trebui reconfigurate cadrele lor privind apetitul pentru risc?

Riscul geopolitic nu constituie o noutate, dar a căpătat o dimensiune mai dominantă în ultimii ani. Acesta reprezintă actualmente o caracteristică structurală a mediului de funcționare a băncilor. Una dintre vulnerabilitățile pe care le observăm adesea este concentrarea excesivă a atenției asupra expunerilor directe, deși efectele indirecte prin intermediul clienților, al lanțurilor de aprovizionare și al piețelor financiare pot fi la fel de importante.

Întrucât șocurile geopolitice sunt adesea fără precedent, nu sunt suficiente doar datele istorice. Prin urmare, băncile ar trebui să completeze modelele tradiționale cu analize de scenariu anticipative și să încorporeze riscurile geopolitice în cadrele lor privind apetitul pentru risc. Așteptarea noastră nu este ca băncile să prevadă evenimentele geopolitice, ci ca acestea să își înțeleagă vulnerabilitățile și să poată rămâne reziliente într-o serie de scenarii nefavorabile.

Rezultatele testării la stres în sens invers privind riscul geopolitic din 2026 a BCE, publicate în luna iulie, arată că băncile au fost, în general, în măsură să producă scenarii de stres relevante din punct de vedere economic, care să reflecte vulnerabilitățile lor individuale. Cu toate acestea, exercițiul a evidențiat, de asemenea, unele deficiențe. De exemplu, băncile trebuie să îmbunătățească granularitatea și senzitivitatea la risc a evaluărilor lor, să asigure o mai bună aliniere a fundamentării scenariilor cu impacturile asupra solvabilității și lichidității, să utilizeze măsuri de atenuare mai realiste și să surprindă mai clar interacțiunile dintre solvabilitate și lichiditate în cadrele lor de testare la stres.

Având în vedere reușita experienței dumneavoastră în fruntea Grupului operativ la nivel înalt al BCE privind creditele neperformante în era post-criză, cum ați evalua calitatea activelor bancare în contextul actual caracterizat de niveluri structural mai ridicate ale ratelor dobânzilor și ale presiunilor exercitate asupra unor sectoare precum cel imobiliar comercial și cel al întreprinderilor mici și mijlocii? În spatele măsurilor temporare de refinanțare se ascunde riscul unui nou val de credite neperformante?

Sectorul bancar european a intrat în perioada actuală marcată de rate mai ridicate ale dobânzilor de pe o poziție foarte favorabilă. Indicatorii privind calitatea activelor rămân, în linii mari, rezilienți, iar ponderile creditelor neperformante sunt net inferioare celor consemnate ulterior marii crize financiare.

Acestea fiind spuse, există zone de vulnerabilitate. Sectorul imobiliar comercial continuă să necesite o atenție deosebită, mai ales acolo unde ajustările din reevaluare, presiunile în materie de refinanțare și dinamica mai modestă a închirierilor afectează capacitatea de rambursarea a debitorilor. Anumite segmente ale sectorului întreprinderilor mici și mijlocii se confruntă, de asemenea, cu presiuni sporite din partea costurilor mai ridicate de finanțare și a încetinirii creșterii economice.

Unul dintre învățămintele desprinse în perioada post-criză se referă la importanța recunoașterii timpurii și a gestionării proactive a expunerilor în curs de deteriorare. Exact din acest motiv, ne-am concentrat recent atenția, în calitate de autoritate de supraveghere, asupra subscrierii creditelor și asupra practicilor de monitorizare. Standardele solide de subscriere și recunoașterea la timp a deteriorării bonității unui debitor sunt esențiale pentru a preveni acumularea neobservată de probleme viitoare legate de calitatea activelor. Aceasta este cea mai bună măsură de protecție împotriva acumulării de credite neperformante viitoare.

Ați coprezidat grupul de lucru al Consiliului pentru Stabilitate Financiară (CSF) axat pe riscurile generate de fondurile de investiții de tip deschis. În condițiile în care sectorul bancar paralel își extinde cota de piață în Europa, ce riscuri de interconectare și de contagiune anticipați între sectorul nebancar și sistemul bancar tradițional supravegheat în cadrul Mecanismului unic de supraveghere (MUS)?

Potrivit CSF, sectorul financiar nebancar reprezintă aproximativ jumătate din activele financiare globale. Expansiunea acestui sector a permis finanțarea într-o mai mare măsură pe piață și diversificarea surselor de finanțare. Aceasta a amplificat însă, de asemenea, gradul de interconectare între bănci și instituțiile financiare nebancare, ceea ce înseamnă că vulnerabilitățile din afara sectorului bancar se pot transmite rapid la nivelul sistemului bancar în perioadele caracterizate de tensiuni, de exemplu prin expuneri din credite, facilități de lichiditate, operațiuni de finanțare prin titluri de valoare, instrumente financiare derivate, apeluri în marjă și dețineri comune de active.

Iar băncile pot fi afectate nu numai prin expuneri directe la contrapartide, ci și prin evoluții abrupte pe piețe și reduceri ale evaluărilor activelor. De asemenea, riscurile pot fi dificil de evaluat, întrucât datele privind unele părți ale sectorului financiar nebancar rămân incomplete. Aceasta poate îngreuna identificarea la timp a concentrărilor, a efectului de levier și a canalelor de contagiune. În consecință, ameliorarea transparenței și acoperirea lacunelor la nivelul datelor sunt importante pentru o mai bună edificare asupra gradului de interconectare și asupra vulnerabilităților emergente.

Din perspectiva supravegherii, băncile au nevoie de o înțelegere cuprinzătoare a conexiunilor lor cu instituțiile nebancare. Aceasta include monitorizarea riscurilor de concentrare, a calității colateralului, a cererilor de lichiditate și a canalelor de contagiune posibile. Băncile ar trebui să asigure, de asemenea, includerea în cadrele de testare la stres a unor scenarii care implică perturbări provenite din sectorul nebancar.

Obiectivul nu este de a restricționa finanțarea pe piață, ci de a asigura că sistemul financiar rămâne rezilient pe măsură ce structura sa evoluează. O perspectivă cuprinzătoare la nivel de sistem este tot mai necesară, întrucât riscurile la adresa stabilității financiare nu respectă granițele instituționale. La baza acesteia ar trebui să se afle principiul potrivit căruia aceleași riscuri ar trebui să facă obiectul aceluiași tratament în materie de reglementare, indiferent din ce parte a sistemului financiar provin.

Odată cu punerea în aplicare a Actului legislativ privind reziliența operațională digitală, supravegherea bancară își extinde aria de interes dincolo de indicatorii financiari tradiționali, la arhitectura cibernetică și la dependențele de sisteme informatice și de servicii de tip cloud furnizate de terți. Cum va trata Consiliul de supraveghere băncile care prezintă un risc sever de concentrare asupra unui număr redus de furnizori terți principali de servicii de tip cloud cu sediul în afara Uniunii Europene?

Deși serviciile de tip cloud pot spori eficiența, dependența de un singur furnizor și concentrarea asupra unui număr mic de furnizori pot crea vulnerabilități care afectează simultan mai multe instituții financiare, această situație devenind o problemă de reziliență la nivelul întregului sistem, nu doar un risc specific unei singure bănci.

Acolo unde există riscuri semnificative de concentrare, ne așteptăm ca băncile să le înțeleagă în profunzime și să le integreze în cadrele lor de gestionare a riscurilor. Aceasta include cartografierea funcțiilor și a serviciilor de tip cloud critice, o monitorizare eficace din partea cadrelor de conducere de nivel superior, planificarea pentru situații neprevăzute, strategii de ieșire și mecanisme de asigurare a continuității activității, inclusiv teste periodice referitoare la continuitatea activității. Ar trebui să se acorde o atenție deosebită rezilienței operaționale în cadrul unor scenarii care prevăd perturbări severe, dar plauzibile. Băncile ar trebui să fie în măsură să demonstreze modul în care serviciile critice pot fi menținute în cazul unor întreruperi ale alimentării cu electricitate sau al unor incidente cibernetice care afectează furnizorii terți. Acest aspect a devenit deosebit de relevant odată cu apariția modelelor de IA de ultimă generație care sporesc atât capabilitățile de atac, cât și, în mod ideal, pe cele de apărare.

Implicarea în scopuri de supraveghere va urma, într-o măsură tot mai mare, o abordare bazată pe riscuri. Băncile care dau dovadă de o guvernanță eficace, de transparență și de o reziliență operațională robustă vor fi mai bine poziționate decât cele care demonstrează contrariul. Cele cu vulnerabilități semnificative ar trebui să se aștepte la acțiuni ulterioare în materie de supraveghere și, dacă este necesar, la măsuri de remediere.

Agregarea datelor privind riscurile și raportarea riscurilor rămân vulnerabilități persistente pentru multe bănci europene, în pofida avertismentelor repetate în materie de supraveghere. BCE și-a exprimat disponibilitatea de a implementa mecanisme mai severe de asigurare a respectării normelor, precum penalități cu titlu cominatoriu. Cât de aproape suntem de momentul în care aceste sancțiuni financiare zilnice vor fi aplicate în mod activ pentru deficiențele în materie de guvernanță a datelor informatice?

Agregarea datelor privind riscurile și raportarea riscurilor rămân printre cele mai persistente vulnerabilități identificate la nivelul sectorului bancar. Această situație trebuie să se schimbe. Datele fiabile și oportune privind riscurile sunt esențiale pentru un proces decizional solid, mai ales în perioadele caracterizate de tensiuni. Provocarea nu este de natură pur tehnică. Adesea, aceasta reflectă probleme mai ample legate de guvernanță, asumarea responsabilității și stabilirea priorităților strategice. Consiliile de administrație trebuie să trateze calitatea datelor ca pe o problemă esențială de gestionare a riscurilor, și nu ca pe un proiect informatic.

BCE a comunicat în mod clar că deficiențele de lungă durată nu pot continua la nesfârșit. Deși deciziile sunt întotdeauna specifice băncilor și fac obiectul unor procese juridice, direcția de urmat este limpede: autoritățile de supraveghere se așteaptă din ce în ce mai mult la progrese tangibile, și nu la planuri de remediere multianuale, cu rezultate limitate. Prin urmare, băncile ar trebui să pornească de la premisa că vom continua să ne concentrăm atenția asupra respectării „Principiilor privind agregarea eficace a datelor referitoare la riscuri și raportarea riscurilor”, elaborate de Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancară.

BCE înregistrează progrese în ceea ce privește preparativele tehnice pentru moneda euro digitală, concepută în vederea completării numerarului. Din perspectiva supravegherii prudențiale, principala temere rămâne posibila dezintermediere a băncilor comerciale prin retragerea depozitelor. Considerați că măsurile de protecție propuse, precum limitele individuale de deținere și mecanismul de cascadă inversă (reverse waterfall), sunt suficiente pentru a preveni ieșirile masive de lichiditate în perioadele caracterizate de tensiuni pe piețe?

BCE a subliniat în repetate rânduri că moneda euro digitală ar trebui să fie un mijloc de plată, și nu un mijloc de tezaurizare, și că modul de proiectare a acesteia ar trebui să evite efectele nefavorabile asupra stabilității financiare și asupra intermedierii bancare. Acesta este motivul pentru care există măsuri de protecție menite să asigure că aceasta vine în completarea depozitelor bancare, fără a le înlocui. De exemplu, moneda euro digitală nu va fi remunerată și vor exista limite individuale de deținere care vor plafona suma în euro digital pe care o persoană o poate păstra în portofelul său. Aceasta va include, de asemenea, o funcționalitate în cascadă inversă, ceea ce înseamnă că portofelul va extrage automat din contul bancar asociat orice sumă suplimentară necesară pentru efectuarea unei plăți, asigurând confortul, fără a încuraja transferuri masive de depozite în afara sistemului bancar.

În plus, autoritățile de supraveghere vor continua să evalueze implicațiile în materie de lichiditate. Analiza noastră actuală arată că, pentru diferite limite de deținere, impactul asupra depozitelor, lichidității și profitabilității este limitat în perioadele normale. Chiar și într-un scenariu de stres sever, impactul este gestionabil. Prin urmare, în mod evident, moneda euro digitală nu pune în pericol pozițiile de lichiditate ale băncilor și stabilitatea financiară.

Potrivit estimărilor recente ale BCE, costurile totale de implementare a infrastructurii pentru moneda euro digitală la nivelul sectorului bancar din zona euro ar putea varia între 4 miliarde EUR și 5,8 miliarde EUR. Într-un context în care băncile trebuie deja să investească masiv în modernizarea sistemelor informatice învechite, cum pot fi convinse instituțiile financiare că moneda euro digitală reprezintă o oportunitate de afaceri pe termen lung, și nu doar un cost de asigurare a conformității prudențiale?

Investițiile necesare pentru ca băncile să modernizeze sistemele învechite și să consolideze reziliența digitală sunt, în general, semnificative. Moneda euro digitală ar putea crea, de fapt, oportunități pentru bănci de a dezvolta servicii de plată inovatoare, de a întări relațiile cu clienții și de a participa la un ecosistem european de plăți mai puțin dependent de furnizori din afara Europei.

Băncile ar deține un rol central în distribuirea monedei euro digitale și în furnizarea de servicii front-end clienților, ceea ce creează posibilitatea dezvoltării unor servicii cu valoare adăugată și a unor soluții inovatoare, dincolo de funcția de bază de efectuare a plăților. În plus, multe dintre investițiile tehnologice necesare pentru moneda euro digitală se suprapun cu agendele mai ample privind transformarea digitală pe care băncile le urmăresc deja.

În acest sens, justificarea economică pe termen lung se referă nu numai la moneda euro digitală în sine, ci și la modernizarea infrastructurii de plăți și la consolidarea autonomiei strategice a Europei în ceea ce privește plățile.

Bulgaria și Croația s-au angajat să participe la cadrul de „cooperare strânsă” ca un pas esențial în direcția aderării la zona euro și la MUS. Pentru țările din Europa Centrală și de Est, cum ar fi România, care fac parte din piața unică, dar care nu au adoptat încă moneda unică, care sunt principalele avantaje și dificultăți de natură prudențială ale inițierii unei cooperări strânse cu MUS?

Cadrul de cooperare strânsă oferă statelor membre ale UE din afara zonei euro posibilitatea de a participa la MUS înainte de adoptarea euro. După cum s-a observat în cazul Bulgariei și al Croației, participarea la MUS în temeiul cadrului de cooperare strânsă și, simultan, la MCS II face parte din foaia de parcurs pentru trecerea la moneda unică, însă și statele membre ale UE din afara zonei euro pot iniția o cooperare strânsă, indiferent de parcursul necesar pentru introducerea euro.

Adoptarea cadrului de supraveghere al MUS promovează consecvența, transparența și credibilitatea și poate consolida încrederea în rândul investitorilor și al participanților pe piață. De asemenea, aceasta oferă autorităților participante acces la expertiza în materie de supraveghere, metodologiile comune și evaluările riscurilor transfrontaliere disponibile în cadrul MUS. Cadrul este relevant mai ales pentru țările în care filialele grupurilor bancare din zona euro dețin un rol important în intermedierea financiară.

În același timp, participarea la cadru presupune un grad semnificativ de pregătire. Autoritățile naționale de supraveghere trebuie să se alinieze la metodologiile comune de supraveghere și la standardele și așteptările în materie de raportare, precum și să își ajusteze cadrele juridice, de resurse umane și informatice pentru a permite membrilor personalului lor să participe atât în cadrul echipelor comune de supraveghere, cât și la alte activități ale MUS. Aceasta poate impune, de asemenea, băncilor să investească în guvernanță, gestionarea riscurilor și capacități în materie de date. În plus, BCE ar efectua o evaluare a calității activelor celor mai mari bănci din țară înainte de inițierea unei cooperări strânse.

Nu în ultimul rând, decizia de a iniția o cooperare strânsă este o decizie care trebuie luată de statul membru în cauză. Din perspectivă prudențială, cadrul oferă o oportunitate de consolidare a convergenței în materie de supraveghere și aduce beneficii în ceea ce privește stabilitatea financiară și integrarea sustenabilă a pieței, pregătind totodată terenul pentru o eventuală aderare viitoare la zona euro.

Profitabilitatea sectorului bancar european a atins niveluri maxime istorice în ultimii ani, ca urmare a unor marje nete de dobândă favorabile. Cu toate acestea, BCE avertizează că aceste câștiguri sunt ciclice. Cum ar trebui să utilizeze băncile acest capital acumulat pentru a-și transforma în mod sustenabil modelele de afaceri, sprijinind tranziția ecologică și adoptarea IA, fără a-și asuma riscuri de guvernanță excesive?

Nivelurile recente ale profitabilității au consolidat poziția băncilor și au creat oportunitatea de a investi în reziliența lor viitoare. Totuși, câștigurile actuale pot să nu aibă un caracter permanent și nu ar trebui considerate un trend garantat pe termen lung. Băncile se confruntă astfel cu o alegere strategică importantă. În loc să se bazeze pe veniturile nete din dobânzi, care au un caracter ciclic, băncile ar trebui să utilizeze profitabilitatea actuală pentru a-și consolida modelele de afaceri și a investi în domenii care sprijină competitivitatea pe termen lung.

Printre acestea se pot număra: finanțarea tranziției ecologice, îmbunătățirea infrastructurii de date, modernizarea platformelor tehnologice și dezvoltarea unor utilizări responsabile ale IA. Aceste investiții pot spori eficiența, asigurând, totodată, o mai bună deservire a clienților și a economiei în ansamblu. În același timp, inovarea trebuie să fie însoțită de cadre solide de guvernanță și de gestionare a riscurilor. Adoptarea IA, de exemplu, ridică o serie de întrebări legate de riscul de model, transparență, asumarea responsabilității și reziliența operațională. Considerații similare în materie de guvernanță se aplică gestionării riscurilor legate de schimbările climatice și a celor de mediu.

Consiliile de administrație rămân responsabile de asigurarea faptului că transformarea strategică este susținută de controale eficace, de o expertiză adecvată și de linii clare de responsabilitate. Cele mai reziliente bănci vor fi cele care utilizează profitabilitatea actuală nu numai pentru a maximiza rentabilitatea pe termen scurt, ci și pentru a elabora modele de afaceri sustenabile, bazate pe tehnologie, capabile să sprijine economia Europei pe parcursul ciclurilor viitoare.